De ce există fotbal şi tocuri înalte

Pe bune • de Criticul vineri, 12 august 2011, 13:50

Se spune că pe femei nu le interesează sportul pentru că nu sunt competitive. Nu-i aşa. Femeile sunt la fel de competitive ca şi bărbaţii; diferă doar miza.

Bărbaţii concurează pentru recunoaştere.
Femeile concurează pentru atenţie.

Campionul mondial la mâncat chestii scârboase. Pe el, fetelor!

Campionul mondial la mâncat chestii scârboase. Șăriți pe el, fetelor!

Bărbaţii vor să arate că sunt mai buni la făcut chestii decât alţi bărbaţi. Că sunt mai puternici, mai rapizi, mai inteligenţi, că au pula mai mare şi buzunarul mai gros. Cam tot ceea ce face un bărbat în viaţă are această finalitate. Pentru un bărbat, nu contează cât de bun este la modul absolut; contează cât de bun este în comparaţie cu ceilalţi. Şi nu contează cât de bun este dacă n-o ştie nimeni. Ca să se simtă superior, un bărbat are nevoie ca alții să-i recunoască superioritatea. O victorie e cu atât mai dulce cu cât e mai publică. De-aia există competiţii sportive, cartea recordurilor, bătăi în curtea şcolii şi jocuri online în care singurul scop este să dezvolţi un personaj virtual mai bun decât alte personaje virtuale. De-aia există concursuri idioate de mâncat unt, maioneză şi mațe de oaie. Și, în mare parte, de-aia există războaie.

Femeile nu pot înţelege dorinţa bărbaţilor de recunoaştere, cum nici bărbaţii nu pot înţelege nevoia femeilor de atenţie. Pentru noi, e uimitor cât de departe vor merge femeile pentru a atrage atenţia. Se cocoaţă pe tocuri dureros de înalte, stau cu orele în faţa oglinzii până obţin machiajul perfect, poartă rochii care stau să pleznească pe ele pentru a-şi evidenţia sânii şi fundul lucrate intens la sală, după care merg în club cu prietenele lor care musai arată similar şi, vreme de ore întregi, dansează lasciv pe boxe – între ele - uneori mimând şi o bisexualitate înşelătoare.

"Am venit să dansez cu prietenele."

"Am venit aici doar ca să dansez cu prietenele."

De ce? Gândind pragmatic, bărbaţii presupun că femeile fac asta pentru că vor să se combine. Astfel că le abordează, sunt respinşi subit, şi nu înţeleg de ce. Un Pavlov cu ţâţe sună disperat din clopoţel, dar când câinele vine salivând după friptură, primeşte în schimb o palmă peste bot. De cele mai multe ori însă, femeile nu se îmbracă provocativ pentru că vor să fie agăţate, ci pentru că le place atenţia pe care o primesc în acest mod. Acelaşi lucru îl simt bărbaţii când câştigă un eveniment competitiv şi primesc recunoaştere pentru asta. Sentimentul este cvasi-echivalent.

Recunoaşterea şi atenţia au un numitor comun: statutul social. Odinioară, pe când nu se inventaseră Internetul, televizorul, chiloţii sau roata, statutul social era de o importanţă vitală pentru individ, pentru că determina în mod direct numărul urmaşilor şi şansele lor de supravieţuire. Şeful de trib, tipul cel mai bun la făcut focul, vânătoare, dat cu parul şi alte asemenea, le-o trăgea femeilor celor mai “bune” (anume, fertile) şi astfel lăsa în urmă o seminție mai numeroasă şi mai sănătoasă, iar acești urmași dădeau mai departe aceleaşi gene. Gene prin care s-a propagat, până în ziua de azi, conştiinţa propriului statut în raport cu ceilalţi. De ce? Pentru că slăbarii cavernelor care nu aveau aceste gene, şi deci nu-şi ştiau locul în trib, primeau o piatră în cap de la ăia mai șmecheri și mai puternici pe când încercau să le fure gagicile. Adio urmaşi, adio gene rebele.

Fără să vrem, aşadar, cu toţii simţim în fiecare moment care este locul nostru în ierarhia socială şi bazăm această apreciere pe impresia despre noi a celor din jur. Pentru un bărbat, în mod inconştient, recunoaşterea faptului că este mai bun la ceva decât alţi bărbaţi este ceea ce-i permite să simtă acea încredere în sine pe care femeile o găsesc atrăgătoare. Unei femei, gradul de atenţie primită de la bărbaţi îi permite să ştie cât de atrăgătoare este în comparaţie cu alte femei şi, în consecinţă, să determine cât de selectivă poate fi în alegerea bărbatului.

Bineînțeles, tot acest mecanism funcţionează inconştient. Doar pentru că ştii cum funcţionează nu înseamnă că poți scăpa complet de el. Dar cel puțin îl poţi observa când acţionează și te poți abține de la a face chestii cu adevărat idioate. Vezi: chirurgie plastică. Vezi și: creier de vacă.